Julius Constantinescu

Sâmbătă la prânz, pe Schitu Măgureanu, parchez vizavi de Bulandra, pe colţ, în dreptul unui hotel prăpădit înghesuit într-un bloc venerabil. Din hotel iese prompt o duduie, se propteşte în faţa maşinii şi-mi ordonă să nu parchez acolo, că e rezervat. Deschid geamul şi-i spun că nu există nici un semn, aşa că, dacă vrea să-mi mut maşina, să poftească să-mi arate un contract. “Imediat”, zice duduia, şi dispare înăuntru.

Joacă la cacialma, bineînţeles că n-are nici un contract – am parcat pe colţ, unde oprirea e interzisă (ştiu bine Codul Rutier, dacă-mi saltă permisul îl iau înapoi fluierând). Mă aştept mai degrabă ca, în loc de contract, duduia să vină cu doi băieţi bine clădiţi.
După vreo trei minute, fata se întoarce cu mâinile goale: “Da’ ce, sunteţi de la…? De ce trebuie să vă arăt io contractul?”. “Nu”, zic, “nu sunt de la… Trebuie să-mi arătaţi contractul pentru că nu există nici un semn din care să rezulte că aici e o parcare rezervată”. Rămâne perplexă. Apoi, intră înapoi în hotel trântind uşa. Eu îi aştept în continuare pe băieţii bine clădiţi, ca să pot suna la poliţie (Poliţia Comunitară nu se ocupă de contravenţii rutiere).

Văzând că n-o scot la capăt cu intimidarea, angajaţii hotelului schimbă tactica: vin pe rând şi-şi lipesc nasurile de geam, zgâindu-se la mine (probabil, eu trebuia să mă ruşinez şi să mă car cu coada între picioare de-acolo). Doar că nu sunt deloc ruşinos, mă zgâiesc şi eu la ei, le fac semne cu mâna. Dacă şi-au făcut socoteala că cedez primul, mi-e milă de ei – aş putea învăţa chiar şi un catâr ce înseamnă îndărătnicia.

Într-un final, au apărut amicii pe care îi aşteptam şi am părăsit câmpul de luptă triumfător, dându-le cu tifla. Aş fi învins oricum: în cel mult 12 ore schimbau tura şi erau nevoiţi să plece.